Expoziția Paul Neagu. Coduri generative oferă o viziune sintetică a traiectoriei lui Paul Neagu, de la experimentele sale cu arta palpabilă, începute în România și continuate în Marea Britanie, până la edificarea unor sisteme artistice complexe exprimate prin desen, obiect, acțiuni performative, și, mai târziu, sculptură. Paul Neagu este un artist experimental, realizând constelații ample de lucrări, al căror liant este dezideratul de a atinge unitatea prin formule artistice „deschis axiomatice”. El privește arta ca pe un vector de comunicare și convergență, fiind preocupat, totodată, de concretețea fizică, materială a expresiei artistice, în conjuncție cu numeroasele interogații filozofice și spirituale pe care le atașează subiectelor pe care le investighează. Expoziția își propune să ofere o incursiune în universul teoretic și formal al lui Neagu, prezentând toate mediile de lucru și etapele parcurse de el, insistând asupra unei dimensiuni centrale în practica sa: importanța unor formule de expresie evocând ritualul, înțeles atât în sens de releu comunicațional, privit ca mijloc de împărtășire a unor experiențe colective, cât și ca modalitate de atingere a unor stări inter- și transsubiective, cu valențe cosmologice și metafizice.

Încă de la începutul traiectoriei sale, Neagu construia obiecte menite să interacționeze cu mediul înconjurător, plasându-le în spațiul public din București sau oferind veritabile demonstrații ce evocau procedee specifice spectacolelor de magie. În cadrul unor secvențe performative, aceste „cuții” sunt deschise pentru a scoate la lumină secțiunile lor interioare, compuse din structuri reticulare, obiecte enigmatice și aranjamente caleidoscopice. Imediat după această etapă, încurajat de contactul cu scena artistică internațională, Paul Neagu formulează Manifestul artei palpabile, în care pledează pentru reactivarea tuturor simțurilor în percepția lumii înconjurătoare și a „produselor artistice”. Această direcție a generat „ideea obiectului concret, palpabil, manevrabil, tactil, portabil, agreabil poate sau [...] stânjenitor, dar necesar ca pâinea de toate zilele și ca dragostea de fiecare clipă de respirație”.

Depășirea dihotomiei subiect–obiect este dusă mai departe prin organizarea unor acțiuni precum Cake Man, happening organizat imediat după stabilirea lui Paul Neagu la Londra, în cadrul căruia este explorată relația parte–întreg prin descompunerea și recompunerea simbolică a corpului uman, conceput ca un ansamblu de „celule”. În cadrul acestei acțiuni colective, celulele, realizate din vafe, coapte și lipite cu cremă la fața locului, sunt consumate ritualic de participanții prezenți la eveniment. Seriile de desene celulare aprofundează această dialectică a unirii și separării, evidențiind ideea de totalitate, cel mai pregnant reprezentată prin numeroase diagrame ce prezintă corpul uman ca un întreg unitar. Fragmentarea și reconstituirea acestui întreg sunt explorate mai departe în cea mai intensă fază experimentală a lui Neagu, prin inventarea Grupului de Artă Generativă, un colectiv fictiv de artiști, fiecare cu propria personalitate și stil de operare, angrenați în diverse scenarii performative, individuale sau de grup, explorând tactici de defamiliarizare, deformări anamorfice și metamorfoze.

Această investigare a relației dintre fragmentare și unificare, însoțită de intruziunea sporadică a ezotericului, este urmată de interesul pentru vocabularul sculptural, inaugurat prin marea invenție a lui Neagu: Hyphen, puntea – semnul de unire și separare. Hyphen-ul, un trepied care sprijină o suprafață dreptunghiulară, încorporează în structura sa formală dinamismul corpului uman în saltul său spre transcendent. Această entitate reprezintă punctul nodal de la care se dezvoltă celelalte proiecte sculpturale ale lui Neagu, traduse remarcabil în formule bidimensionale și tridimensionale. Cele Nouă Stațiuni Catalitice sunt, fiecare, dotate cu vectori dinamici proprii, cu raporturi de forțe distincte, materialități variate și alternanțe atent echilibrate între plin și gol. Potrivit lui Neagu, ele se comportă ca niște organisme vii, care dansează sau interacționează asemenea unei orchestre. Așa cum spunea la un moment dat, surprins el însuși de spațiile subtil desenate prin inter-relaționarea lor, aceste sculpturi „au început să vorbească de la sine și să emane o muzică, o energie pe care nu o bănuiam nici chiar eu, ‘creatorul’ ei!”